Despre revista…

Salut! Sunt Andreea, am 14 ani si imi place sa citesc si sa scriu. Am avut un vis, de a face o revista pentru copii si sunt foarte bucuroasa ca acest vis a devenit realitate! In iunie 2008 a aparut primul numar din Expresul Copilariei, iar in decembrie a aparut o editie de Craciun a revistei.

Prin acest blog vreau sa prezint o parte din articolele din revista Expresul Copilariei si sa comunic cu multi copii de varsta mea, pornind de la ideile din aceste articole. Sper ca in acest fel sa invatam unii de la altii si sa invatam sa comunicam mai bine!

adresa mea de email: laurabarbulescu@gmail.com

La multi ani!

Va urez un an 2009 in care sa descoperiti si sa va bucurati de tot ce este frumos, drept, curat si placut!

Ce-ar fi Crăciunul fără…..

Scenele se derulează cu viteză cu ecran. Îţi ţii respiraţia în timp ce eroul aleargă, încercând să scape. Mâinile apucă mânerul scaunului şi-l prind cu putere. Castronul de pop-corn stă neatins lângă tine. Cine se poate gândi la mâncare într-un moment ca ăsta? Simţi că ai vrea să pătrunzi în lumea aceea fantastică ca să-l poţi ajuta. Oh, cât mai are? Ei sunt din ce în ce mai aproape. Doamne, ajută-l să scape! Telecomanda stă neatinsă, în timp ce palmele tale transpiră. Dacă ai apăsa şi ai derula câteva secunde înainte, nu te-ar ajuta să scapi de presiunea asta? Grăbeşte-te! Mai e doar puţin! Trei secunde….două…..una. Şi….a reuşit!!!!!! Acum nimic nu-l mai poate atinge. E în siguranţă. Nervii ţi se calmează şi reuşeşti să zâmbeşti.

Recunoaşte, nu ţi s-a întâmplat niciodată să rămâi „prins” de un film? Să simţi că în orice secundă ai putea intra în ecran, că ai putea fi acolo, luând parte la aventură? N-ai cum să răspunzi negativ. Toată lumea a experimentat cel puţin o dată asta, indiferent dacă a fost vorba de fuga prin cascadă a fraţilor Pevensie în „Şifonierul, leul şi vrăjitoarea”, sau de unul din misterele lui Jane Doe, sau de Spioanele care erau pândite de un pericol la fiecare pas, sau de fuga Albei ca Zăpada prin pădure sau poate chiar la vizionarea meciurilor de fotbal. (Aici am nimerit-o, nu?)

………………………….. 

 

Singur acasă I

Nu e uşor să ai opt ani şi să fii mezinul familiei, în special atunci când eşti înconjurat de o familie sâcâitoare căreia nu îi place să te aibă prin preajmă.

Toată familia, incluzând unchii, mătuşile şi verişorii se pregătesc pentru apropiata plecare la Paris. Dar se pare că o singură casă nu e suficientă pentru 15 persoane. Geamantanele cad pe scări, cremele de soare sunt de negăsit iar copiii aleargă pe scări, împingându-se şi ironizându-se. În toată hărmălaia din casă, un personaj are timp să se strecoare şi să înregistreze obiectele scumpe ascunse prin încăperi. Dar cine ar recunoaşte un hoţ în poliţistul prietenos care încearcă doar să se asigure că casa va fi în siguranţă pe timpul Sărbătorilor de Iarnă?

În câteva minute soseşte pizza. Din păcate, în loc să se bucure de o seară distractivă, Kevin e trimis să doarmă în altă cameră. De ce trebuie fraţii mai mari să fie aşa de enervanţi? Pe scări, îi spune mamei lui că ar fi fost fericit dacă n-ar fi avut niciodată o familie.

„Nu spune asta, ar fi trist dacă te-ai trezi mâine dimineaţă fără nimeni.”

„Nu-i adevărat!”

„Atunci mergi sus şi culcă-te! Poate dorinţa ţi se îndeplineşte!

…………………………..

 

De Crăciun, visele devin realitate

„Când ai cinci ani şi nişte părinţi superprotectori, mormanele de nea care se formează în faţa blocului în fiecare dimineaţă şi distracţia copiilor de pe stradă nu înseamnă mare lucru. E ca şi cum te-ai uita într-o felicitare, crezând că în orice clipă te-ai putea scufunda în imaginea de pe copertă, unde vei deveni unul din înţelepţii care i-au adus daruri pruncului Isus, sau copilul care aşteaptă dormind cadourile de Crăciun, sau chiar Moşul voios care e aşteptat an de an de toţi copiii de pe glob. Iar după minute lungi de visat, descoperi că singurul lucru care s-a schimbat la tine e nasul, pe care l-ai turtit bine de geam. De fapt, fiecare ieşire din casă era considerată expediţia anului.

Nu-mi amintesc foarte multe din acea iarnă, dar încă nu am uitat brazii care aruncau umbre asupra străzilor poleite cu zăpadă, nici beculeţele care se înfăşurau în fuioare lungi în jurul felinarelor aprinse. Şi cu siguranţă nu am uitat clădirea micuţă de la capătul străzii, cu vitrine mari în care sclipeau promisiunile ascunse ale unor Sărbători de Crăciun fericite.

Nu conta cât de mult trebuia să merg prin frig sau cât de lungi erau cozile de la supermarket, atâta timp cât puteam să ajung acolo. Inima începea să-mi bată din ce în ce mai repede în timp ce treceam podul îngheţat şi ne făceam loc printre maşinile acoperite cu zăpadă şi şoferii nervoşi.

În clipa în care atingeam trotuarul cu vârful cizmelor, mâna tatei nu-mi mai era de nici un folos. Cu răsuflarea întretăiată, alergam pe străduţa îngustă, până când ochii mei atingeau sticla vitrinei.

Într-o clipă, tot freamătul şi toată gălăgia din jur deveneau invizibile. Nu mai existam decât eu şi cu ea. „Ea” pentru că nu îi dădusem încă un nume. Purta o rochie albastră, furată din livada cu meri şi peri a bunicilor. O panglică albă îi acoperea părul negru, cu reflexe argintii, transformând-o în fetiţa visătoare, care ascultă liniştită predica de la biserică împreună cu toţi enoriaşii, în timp ce gândurile ei călătoresc departe.

Obişnuiam să o privesc în ochi, pentru că în acel punct, nu mai eram fetiţa cuminte a părinţilor şi păpuşa din vitrină: deveneam cele mai bune prietene. Ochii ei albaştri, încadraţi de gene lungi se afundau în ai mei, iar gura ei curbată într-un zâmbet dulce îmi atingea gropiţele.

            Aş fi putut să stau cu nasul lipit de geam ca s-o privesc o zi întreagă.

            Crăciunul şi-a adunat şi în acel an toate piesele de puzzle, nelăsând niciuna uitată prin vreun colţ. Totul era complet: bradul şi cutiile cu decoraţiuni, sufrageria plină cu bunici, unchi, mătuşi şi verişori şi prăjiturile cu mere şi scorţişoară.

 

            Dar abia în clipa în care mi-am primit cadoul de Crăciun, am ştiut de ce anul acesta urma să fie diferit. Avea aceeaşi dimensiune…. aceeaşi formă….. şi într-o fracţiune de secundă, ambalajul se odihnea pe podea, iar eu o ţineam în braţe. Nu mai era „ea”, era Maria. Păpuşa pe care mi-o dorisem, dar nu sperasem nici o clipă să cred că o voi avea. Păpuşa care simboliza visul meu împlinit de Crăciun”.

 

            În ce a constat frumuseţea poveştii acestei fetiţe? Într-o dorinţă puternică agăţată de o speranţă şi mai puternică. În magia care e ascunsă în fiecare Crăciun. Nu trebuie decât să ai ochi ca să o vezi. O vei întâlni în calmul care radiază pe faţa părinţilor, în gălăgia voioasă din jurul bradului, în  zâmbetul păstorilor care nu au îndrăznit să creadă că Dumnezeu i-a ales pe ei să fie primii care-l vor vedea pe pruncul Iisus, şi tu singur poţi continua lista.

Care e „Maria” din viaţa ta? Care e visul de Crăciun căruia nu ai îndrăznit încă să îi dai glas? Care e lucrul care-ţi doreşti cel mai mult să se întâmple?

În această lună, lasă-ţi visele să iasă la suprafaţă, îndrăzneşte să le împărtăşeşti altora. Şi nu ţine cont de faptul că dorinţele tale par imposibile. Aşează-te pe scaun, închide ochii, uită tot ce e în jur şi îndrăzneşte să visezi. Pentru că de Crăciun, visele chiar devin realitate!

 

Şoapte pentru suflet…

 

Boc! Bum! Boc! Bum! Timp de 30 de minute nu s-au auzit decât bufnituri, şuşoteli şi ţipete înfundate. Şi asta la ora 4 dimineaţa. Ajutor! Cineva să dea o lege: „a nu se trezi un înger înainte de ora 9 p.m.” sau „Stop sculării îngerilor la o oră nepotrivită!” Vedeţi? E simplu!

Ei bine, degeaba a-ţi da o acum, pentru că deja m-am sculat. Cu o faţă obosită, aripile îndoite şi o atitudine prea puţin potrivită pentru un înger, m-am îndreptat spre camera de reuniune a îngerilor.

Aproape toată lumea era acolo, dar eu nu m-am sinchisit. Ce să fac dacă toţi sunt aşa de matinali? Eu am nevoie de mai mult somn pentru a fi într-o formă bună. Dar ce se întâmplă cu ei? Nu i-am mai văzut niciodată aşa de agitaţi şi plini de viaţă? Cred că ar trebui să mă interesez. Chiar se comportă ciudat. Nu mai e nevoie să fac nici un pas pentru că prietena mea, Angela, se apropie dansând şi zâmbind larg.

- O, Robert, n-o să ghiceşti niciodată ce e pe cale să se întâmple, îmi spune ea cu ochi strălucitori. Văzându-mi privirea nedumerită, continuă:

- Dumnezeu a decis că-l va trimite pe Iisus pe pământ în dimineaţa asta.

Am privit-o înmărmurit, apoi am întrebat privind în altă parte:

- Deci chiar o va trimite pe cea mai Sfântă Persoană din Univers în acel loc plin de păcat?

Ochii albaştri ai Angelei s-au umplut de lacrimi, dar s-a străduit să zâmbească când mi-a  răspuns:

- Ştiu că pare lipsit de logică să părăsească acest loc pentru ceea ce va găsi pe pământ, dar El e singurul care poate crea o punte de legătură între oameni şi Dumnezeu. Ştii bine că din momentul din care Adam şi Eva s-au îndoit de puterea lui Dumnezeu şi au păcătuit, podul dintre oameni şi tot ce e Sfânt s-a dărâmat. Ar trebui să fim bucuroşi că s-a găsit o soluţie pentru a rezolva această problemă.

Faţa ei micuţă s-a luminat. Eu mi-am întors capul ca să nu vadă lacrimile care îmi curgeau pe obraji.

- Îmi va fi dor de El şi încă nu înţeleg de ce trebuie să facă şi mai multe lucruri pentru oamenii aceia nerecunoscători.

- Tuturor ne va fi dor de El, dar ştim că Îl vom vedea peste…….stai să verific. Da! 33 de ani. Nici măcar nu e mult în comparaţie cu veşnicia pe care o vom petrece împreună cu El după aceea. Dar încă nu ai auzit partea cea mai bună!

-         Există o parte bună în toată povestea asta? Atunci chiar ar fi bine să o aud.

Ignorându-mi sarcasmul, Angela continuă:

- Dumnezeu a găsit cea mai potrivită persoană prin care să-l trimită pe Isus pe pământ, şi…..

Spre supărarea mea, ceilalţi au început să facă gălăgie şi a fost imposibil să mai înţeleg ceva. Normand, un înger brunet vine spre noi în fugă.

-         Veniţi repede! strigă el. Acum pleacă!

Ca la un semnal, toţi am început să fugim încercând să prindem locuri cât mai bune la marginea cerului pentru a vedea întregul eveniment. Ei bine, a fost o adevărată binecuvântare că în copilărie am făcut cursuri de atletism, pentru că altfel n-aş fi avut nici o şansă să mă descurc îmbrăcat cu roba mea albă, imaculată, lungă până în pământ. Am prins locuri chiar în faţă, şi am reuşit să păstrez un loc şi pentru Angela care din păcate nu făcuse cursuri de atletism şi se chinuia să ţină ritmul. Când a ajuns lângă mine, răsufla greu.

- Ştii pe cine trimit ca să vestească naşterea lui Iisus? mă întrebă în şoaptă unul din prietenii mei.

- Lasă-mă să ghicesc! Gavril?

- Exact! Nu primeşti nici o recompensă pentru că toată lumea ştia că Gavril e cel mai resposabil dintre noi şi cel mai potrivit pentru această sarcină. Şi personal, eu unul nu mi-aş dori să fiu cel care-i va spune Mariei că urmează să aibă un copil când…

- Cine e Maria? l-am întrerupt eu. Şi la ce copil te referi?

- Dacă te-ai fi sculat mai devreme ai fi aflat că….

- „Sşşt!” strigară alţi îngeri. „Începe!”

Imaginea se întunecă şi totul devine cenuşiu. Cerul pare înconjurat de fum şi câţiva dintre noi încep să tuşească. Câteva dintre fetele-îngeri se plâng că fumul le va păta rochiile albe, dar gemetele şi zgomotele se opresc când într-un final, scena se luminează. Privesc pentru câteva secunde decorul, încercând să mă obişnuiesc cu imaginea.

O curte plină cu măslini, mirosul proaspăt al fructelor negre, râsul oamenilor în soare şi acea tânără care se plimbă printre şirurile de pomi e cam tot ce pot observa acum. Un văl albastru îi acoperă părul castaniu, şi e îmbrăcată ca toate fetele din Ierusalim. Cu singura diferenţă că numai cu greu ai putea găsi pe cineva care să fie aşa de fericit şi radiant ca ea. Ochii îi strălucesc iar gura e curbată într-un zâmbet. Gândurile ei străbat mai departe de frunzişul  verde al măslinilor, iar chipul, deşi pare obosit, are o expresie visătoare, purtând-o departe, spre necunoscut. Nu pare să aibă mai mult de 14 ani.

- Ea e Maria, mă informă prietenul meu. E logodită cu un tânăr tâmplar numit Iosif, şi în trei luni se vor căsători.

Acum nu mă mai miră că e aşa de obosită. E foarte greu să organizezi o nuntă, iar treaba miresei e cea mai grea dintre toate. OK, nu am fost însurat şi nici nu plănuiesc să fiu ( se presupune că noi îngerii n-ar trebui să ne căsătorim, pentru că noi suntem cei pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru a trimite mesaje oamenilor pe pământ), dar am auzit că se face mare caz în jurul evenimentelor ăstora.

Las la o parte gânditul şi mă concentrez la ce se petrece cu această tânără. După ce mai face câţiva paşi, Maria îşi aude numele strigat. Se întoarce, dar vocea pare să vină de nicăieri. Nu e nimeni la poartă iar casa e cufundată în linişte. Ciudat. Se întoarce, încercând să-şi potolească bătăile inimii. Mai face câţiva paşi în grădină. Atunci vede o rază de lumină strecurându-se prin poartă. Încetul cu încetul, raza devine un glob, apoi o coloană, şi în ea, Maria poate desluşi o persoană. Nici om, nici înger, ci o formă de o asemenea frumuseţe, încât Maria face un pas înapoi, cutremurată, dorind cu disperare să plece, dar neputându-se mişca din loc, pentru că ochii ei nu sunt în stare să părăsească lumina vie.

Maria….vocea vine din nou, calmă şi blândă. „Nu-ţi fie teamă. Vin din partea Celui care te-a creat şi te-a văzut crescând. Am un mesaj foarte important pentru tine. Ascultă-mă cu atenţie.”

Maria îşi pleacă capul în semn de supunere, întrebându-se de ce îi e aşa de greu să articuleze cuvintele: „Ce are Dumnezeu să-mi transmită?”

A fost o secundă de tăcere. Apoi, cu voce puternică, răspunul a venit: „Vei naşte un copil şi-i vei pune numele Iisus. El va fi Fiul celui Preaînalt…

…Mesia, a izbucnit Maria cu vocea întretăiată. „Eu îl voi naşte pe Mesia?”

„Da. Iar Domnul îi va da tronul de domnie al tatălui său David, iar împărăţia Lui nu va avea sfârşit.”

„Voi încerca să merit această cinste”, a şoptit Maria, închizând ochii. Şi în timp ce aştepta, s-a întâmplat chiar aşa cum o vestise îngerul. Maria s-a ridicat, Gavril a mai privit-o o dată şi a plecat. În acea clipă, toţi îngerii ne ţineam răsuflarea. Acum era momentul cel mare. Vestea îi fusese dată Mariei, ea acceptase iar acum trebuia început procesul. Am numărat încet până la 3 iar apoi am ridicat pleoapele.

Ochii zâmbitori ai Angelei pluteau în lacrimi.

-         Iisus a plecat, şopti ea.

M-am întors cu privirea spre Maria. Se aşezase pe pământul tare, privind apusul. Culorile strălucitoare se duceau pe rând la culcare, lăsându-şi urma pe faţa ei luminoasă. Cine ar fi bănuit că în această jumătate de oră, în care oamenii nu făcuseră altceva decât să se îndrepte spre casă de la muncă, ea primise cea mai importantă sarcină din lume? Duhul Sfânt venise deasupra ei şi întreaga ei lume se schimbase.  Infinitul, necunoscutul erau în mâna lui Dumnezeu. Acum, ea trebuia doar să creadă.

 

Până în ziua asta totul fusese perfect. Poate prea perfect ca să dureze. Numai ce mă dusesem să feresc un băieţel care nu prea avea experienţă la înotat de un şarpe otrăvitor care se îndrepta cu viteză de el, când am aflat. Treceam pe lângă cantina soldaţilor romani, când o conversaţie mi-a atras atenţia.

- Ai auzit care e noul şi grozavul plan al lui Irod?

- Nu. Acum ce mai vrea să facă?

- Ei bine, a ajuns la concluzia că unii oameni nu-şi plătesc taxele aşa cum ar trebui, şi că trebuie făcut ceva în direcţia asta.

- Aha. Deci cinci castele, un tron de aur, toate petrecerile pe care ţi le poţi dori, hainele scumpe, miile de cai din grajdurile imperiale nu ajung? Are nevoie de mai mult?!

- Exact. Vrea ca fiecare om din ţara asta să meargă în oraşul în care s-a născut, împreună cu toată familia şi să stea acolo pentru o vreme. Suficient timp cât să îi poată număra pe toţi. Ce părere ai?

- E o nebunie. Dar până la urmă asta nu ne afectează pe noi, soldaţii romani. Sarcina noastră e să avem grijă ca toată lumea să fie numărată şi apoi lucrurile vor reveni la normal.

- Da. De s-ar face ceva şi pentru noi! M-am săturat să port uniforma asta încălzită. Mă rog de luni întregi să plouă, dar nu-i nici un semn.

De aici, discuţia alunecă pe altă pantă. Am zburat cât am putut de repede ca să-i anunţ şi pe ceilalţi. Cum a putut să-i treacă prin cap lui Irod să se apuce să numere oamenii în perioada asta? Maria va naşte în curând şi va avea nevoie de îngrijiri. Cum va suporta călătoria? Vor ajunge la timp la un han? Îi va ajuta cineva? Şi întrebarea cea mai înspăimântătoare: „Ce se va întâmpla cu Iisus?”  

 

Umbrele a doi oameni se profilau pe strada Betleemului. Drumul era tăcut şi liniştit. Singurele indicatoare după care se ghidau erau stelele de pe boltă. În apropierea podului ce trecea peste râu, au fost opriţi de vederea unui bărbat. În timp ce-şi aduna hârtiile, acesta fredona voios. Când i-a observat pe cei doi, s-a oprit din ce făcea şi le-a zâmbit prietenos: „Care vă e destinaţia, prieteni?”

„Betleem” i-a răspuns Iosif.

„O, Betleem. E locul în care pare să se îndrepte toată lumea. Toate orăşelele sunt umplute până la refuz, dar Betleem, oraşul regelui David e cel mai plin dintre toate. Acel David, s-a oprit el, e cel mai mare rege pe care l-am avut vreodată. Păcat că nu mai trăieşte şi acum. Lucrurile ar sta cu totul altfel”.

Iosif şi Maria au schimbat priviri amuzate. Acest tânăr era tot ce-ţi trebuia ca să te facă să zâmbeşti. Iosif şi-a scos sacul din buzunar. „Cât ne costă?”

„Doi dinari pentru tine şi măgar.” Când s-a întors spre Maria, faţa lui s-a topit într-un zâmbet. „Pe doamnă n-o costă nimic, cu toate că pentru dumneata ar trebui să cer dublu.”

Maria a început să râdă. „Mulţumesc, şi Domnul fie cu tine.”

„Şi cu voi. Presupun că aveţi cunoştinţe la care veţi sta în Betleem.”

„Nu. Plănuim să ne cazăm la han.”

„La han?! Veţi fi norocoşi dacă veţi găsi un singur colţ liber în vreun han.”

Iosif a urcat-o pe Maria pe măgar. Dacă lucrurile stăteau aşa de rău, ar face mai bine să se grăbească.

 

  

 

 Clienţii făceau gălăgie, fiul meu cel mic începuse să plângă, nepoata pe care o chemasem să mă ajute spărsese platoul pe care i-l încredinţasem şi vărsase toată mâncarea pe podea iar eu mă străduiam să readuc toate lucrurile la normal, când clopoţelul de la uşă a sunat. Aranjându-mi o şuviţă transpirată de pe frunte, m-am dus să răspund. La poartă aştepta un cuplu tânăr. Bărbatul a făcut câţiva paşi spre mine, mi-a spus că soţia lui va naşte curând şi că au nevoie de o cameră.

-   „O cameră?” M-am dat din cadrul uşii ca să poată vedea zecile de oameni adunaţi în sala de mese. „Oamenii dorm câte şase într-o cameră, am cedat până şi încăperea în care stau cei trei copii ai mei. Încă patru oameni vor dormi în cămara de alimente şi alţi şapte în pod. Nu mai e nici măcar un colţ liber.”

- Doamnă, vă rog, e o urgenţă. Soţia mea nu se simte de mult timp bine şi trebuie să stăm undeva.

M-am întors spre tânăra femeie. Arăta extenuată, dar se străduia să nu se plângă. Nici unul dintre oamenii care se aflau acum în han nu avea atâta nevoie de un acoperiş deasupra capului ca ei.

- Aşteptaţi puţin să văd ce pot face! le-am spus şi am fugit în han. Soţul meu stătea ocupându-se de registru. L-am rugat să se oprească pentru câteva secunde, apoi i-am spus pe nerăsuflate povestea celor doi şi i-am propus să-i lăsăm să doarmă în camera noastră.

- Mai avem câteva saltele. Putem dormi în sala de mese, iar copiii nu vor protesta, mi-am pledat eu cauza.

Reacţia lui Michael m-a şocat.

- Nici nu mă gândesc, Edna! Avem o afacere care n-o să meargă dacă ne ţinem de….acte caritabile. Am muncit din greu săptămâna asta şi nu văd de ce aş dormi mai prost din cauza unor străini.

- Dar…

- Nici un cuvânt, Edna! Şi apoi, gândeşte-te! Un copil necesită îngrijire. Cine o să spele, cine o să gătească, cine o să-şi asume riscul când acel copil o să înceapă să plângă şi clienţii vor renunţa la serviciile noastre? Tu şi cu mine! Acum lasă sentimentalismele şi spune-le să plece!

M-am îndreptat cu inima grea spre uşă. Când am ajuns acolo, ochii plini de speranţă ai tânărului m-au făcut să izbucnesc în lacrimi.

- Îmi pare rău, trebuie să plecaţi, am şoptit şi am încercat să închid uşa.

- Nu avem unde să mergem. V-am explicat că avem o problemă. Chiar nu ne puteţi găsi un loc?

În timp ce încercam să găsesc o soluţie,  fiica mea, Elisabeta, a venit în fugă spre mine. Ochii ei albaştri erau plini de lacrimi şi mi-am dat seama că ascultase întreaga conversaţie.

-Mami, de ce nu pot să stea în staul? E cald şi am făcut curat acolo în după-amiaza asta. Aşa doamna o să poată să-şi nască bebeluşul.

Elisabeta avea dreptate. Toţi patru ne-am îndreptat spre staul cât de repede am putut. Am aprins felinarul şi am luminat încăperea. Tânăra s-a aşezat pe un maldăr de fân şi m-a privit liniştită: „Vă mulţumesc, doamnă!”

I-am zâmbit şi l-am rugat pe soţul ei să mă cheme când va avea nevoie de ajutor, apoi am luat-o pe Elisabeta de mână şi ne-am îndreptat spre han, ştiind că Domnul va fi alături de ei.  

 

 

 

 

Stelele străluceau pe mantia întunecată a cerului. Mi-am pus o haină sub cap şi m-am întins pe spate ca să le pot observa cu atenţie. Era mai bine decât să mă gândesc cât de rece e vremea şi cât de banală e viaţa mea. Totul se învârtea în acelaşi cerc: dormit, oi, mâncat, oi, spălat, oi. Viaţa oricări păstor. Dar uneori nu mi-ar strica dacă s-ar întâmpla ceva nou. A, nu că nu s-au întâmplat câteva lucruri. Cum ar fi ziua în care am mers la Ierusalim, şi toţi acei oameni îmbrăcaţi în haine fine strâmbau din nas când vedeau grupul păstorilor şi treceau pe partea cealaltă. Dar nu pot să spun că n-a fost…instructiv. Acum o să ştiu la ce să mă aştept data viitoare.

Nu. Mă refer la ceva cu adevărat nou. Cum ar fi…

- Joachim, vino aici. Cred că una din oi a dispărut şi e nevoie de cineva cu picioare iuţi ca s-o prindă. Grăbeşte-te!

M-am ridicat fără chef.

„De ce trebuie ca eu să merg întotdeauna după oile pierdute?” am mormăit în timp ce localizam oaia pe păşunea întunecată. Am luat-o în braţe şi m-am îndreptat cu ea spre restul grupului. După ce am pus-o lângă celelalte din turmă, m-am întors spre tatăl meu. Făcuseră deja focul şi se adunaseră în jurul flăcărilor. Era singura parte distractivă a nopţii, atunci când ne adunam să vorbim despre vrute şi nevrute şi să ne mâncăm cina. Subiectul principal de discuţie l-a constituit mulţimea oamenilor din oraş. În timp ce ne aventurasem într-o dispută legată de proprietarul hanului „Dragonul roşu”, am auzit un bubuit pe cer.

- Cred că începe să plouă, a strigat cel mai în vârstă membru al grupului.

- Dacă asta e ploaie, eu îmi mănânc pălăria, mormăi Ahad. O să fie o furtună de toată frumuseţea.

Cu toţii ne-am acoperit capetele cu mantiile, aşteptând potopul. Dar n-a venit nimic de felul ăsta. Ci o persoană îmbrăcată cu o haină albă, sclipitoare, s-a pogorât din cer şi ne-a vorbit. Rămăsesem înmărmuriţi. Îngerul ne-a privit cu înţelegere şi ne-a spus: „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună”.

- Cui îi spune el să nu se teamă? Crede că întâlnim îngeri cu veşti bune în fiecare zi? întrebă tata speriat.

Îngerul continuă: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul.

- Mesia? S-a născut Mesia cu adevărat? am şoptit cu teamă.

„Iată semnul după care-l veţi cunoaşte. Veţi găsi un prunc învelit în scutece şi culcat într-o iesle.” După ce îngerul s-a oprit, întreaga armată a cerului a coborât şi a început să cânte: „Slavă Domnului în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi lui.” Albeaţa hainelor lor ne-a orbit iar glasurile lor erau ca nişte trompete. Îmi doream să nu se mai termine.

După câteva minute, îngerii au plecat şi lucrurile au revenit la normal. Toţi am tăcut pentru câteva minute, privindu-ne în tăcere.

- Trebuie să mergem, am spus eu cu voce hotărâtă.

- Bineînţeles că da, au aprobat cu toţii.

- Dar staţi puţin! Ce facem cu oile? N-avem cum să le lăsăm pe păşune singure, interveni Conar.

- Domnul va avea grijă de ele, i-a zâmbit tata. Noi avem un rege de văzut acum.

Ne-am ridicat şi am pornit la drum. Şi l-am găsit pe prunc chiar aşa cum ne-au spus îngerii. Plini de reverenţă, ne-am plecat în faţa lui. Le-am povestit lui Iosif şi Mariei despre îngeri şi mesajul lor şi am părăsit micul staul radiind.

            Pe drum m-am gândit la marea onoare care ni se făcuse. Dumnezeu îl trimisese pe Fiul Său, creatorul Universului în lume într-un staul, pentru ca până şi oamenii simpli ca noi să I se poată închina. „Nu o să mă mai plâng niciodată că în viaţa mea nu se întâmplă nimic. Tocmai am fost martor la cea mai mare minune din lume” mi-am spus în sinea mea. Apoi m-am alăturat celorlalţi păstori, cântând melodia îngerilor.

Crăciunul la Budapesta

 

Dimineaţa ne întâmpină răcoroasă. Luăm jachetele şi coborâm treptele casei galbene în care ne-am odihnit peste noapte. Aerul rece ne îngheaţă obrajii, dar cui îi pasă când sunt atâtea lucruri de văzut în jur? Clădirile care ne înconjoară sunt împodobite cu beteală aurie şi globuri, dând întregului decor un aer festiv. Copiii trec râzând pe stradă, ţinându-şi părinţii de mână. Nu vă pot traduce ce spun pentru că nu înţeleg maghiara aşa de mult cum mi-aş fi dorit s-o fac, dar vă pot asigura că sunt foarte fericiţi.

Deci, ce-aţi zice de un mic dejun acum? Cunosc un restaurant drăguţ câteva străzi mai încolo. Atunci voi avea ocazia să vă spun de ce v-am sculat cu noaptea în cap într-o zi de sâmbătă şi v-am scos din casă pe o vreme aşa de neprietenoasă.

Sunteţi gata să auziţi? Ei bine, azi vom face un tur printre tradiţiile unei ţări vecine: Ungaria. În timp ce ne vom plimba pe străzi şi vom cutreiera magazinele şi târgurile de Crăciun, vom avea suficient timp să discutăm despre modul în care ei celebrează Crăciunul, şi ne vom întoarce la sfârşitul zilei cu o mulţime de informaţii şi poate câteva suveniruri. Să mergem!

 

            Dacă ne-am întoarce cu câteva zile în urmă, am putea auzi câte ceva despre ce înseamnă perioada de Advent pentru cei care locuiesc aici. De exemplu, dacă te aşezi lângă fereastra aceea, o vei auzi pe doamna cu eşarfă roşie povestindu-i fetiţei sale de zece ani despre Advent. Şşşşşşt! Ascultă!

Ziua de 2 Decembrie marchează începutul Adventului, perioada în care creştinii aşteaptă Crăciunul. Sezonul începe în prima duminică după Noiembrie 30, când se celebrează Sfântul Andrei şi durează 28 de zile.

Oamenii din Ungaria expun „coroniţe de Advent”, care pot fi văzute peste tot: în magazine, şcoli, birouri şi în aproape fiecare casă. Unii oameni preferă să le confecţioneze, dar cei mai mulţi le cumpără. De obicei acestea vin cu patru lumânări, şi în fiecare duminică, se mai aprinde câte una. Prima lumânare reprezintă îngerii, a doua păstorii, a treia magii iar a patra, pruncul Iisus.

           

            Un personaj vesel…. predecesorul lui Moş Crăciun….. 6 Decembrie…… dulciuri…… Se pare că nu mai are nevoie de nici o altă prezentare. Moş Nicolae, unul dintre cele mai iubite personaje e aşteptat cu aceeaşi nerăbdare de copiii din România, ca şi de cei din Ungaria.

            Dacă vrei să-l prinzi pe „Mikulas”, caută-l în şcoli şi la parade. Îl vei găsi cu siguranţă acolo, împărţind bomboane şi ciocolate cu ambalaje roşii. O tradiţie mai veche era ca „Mikulas” să lase bunătăţi în pantofii şi cizmele copiilor, lăsate noaptea la ferestre. Dacă au fost cuminţi în timpul anului, dimineaţa se vor trezi cu un maldăr de bomboane, mandarine şi uneori, mici cadouri, jucării sau cărţi. Dacă te apropii de fereastra casei albe, da, cea cu acoperiş din ţigle cărămizii, vei vedea două perechi de cizmuliţe roşii în fereastră, căptuşite cu piele. Iar dulciurile sunt încă înăuntru. Majoritatea copiilor din Ungaria îşi lasă dulciurile pe pervaz toată ziua ca oamenii care vor trece pe lângă ele să poată vedea cât de cuminţi au fost.

            Dacă copiii au fost neascultători în timpul anului, în loc de cadouri primesc un cartof sau o legătură de beţe şi sunt ameninţaţi că vor fi daţi pe mâna lui Krampusz, un spiriduş răutăcios, care-i va bate cu o nuia.

           

Povestea adevăratului Crăciun a avut loc acum 2000 de ani şi de atunci e celebrată an de toţi oamenii de pe glob. Dar când ne pierdem în liste de cadouri şi coşuri de mâncare, avem nevoie de cineva care să ne reamintească simplitatea şi frumuseţea acestui prim Crăciun. Atunci apar copiii costumaţi şi pentru câteva minute, reintri în adevărata atmosferă a Crăciunului.

De unde vii, Moşule?

 

            Care sunt lucrurile pe care tu le numeşti „cool”? Nu, nu-mi răspunde acum, pentru că vom termina probabil peste două săptămâni. Nu trebuie să fiu un geniu ca să ghicesc că ai deja în cap o listă interminabilă cu lucrurile pe care le consideri populare. Acum o să-ţi pun o altă întrebare. Care sunt lucrurile pe care părinţii tăi le considerau „cool” când aveau vârsta ta? Deja ai început să strâmbi din nas şi-mi dau seama că întrebarea te-a supărat. Păi ce, tu nu ştii ce demodaţi erau ei? Tot ce nouă ne place, ei consideră că e o prostie.

continuare in revista…

De când are Moş Crăciun vacanţă?

 

 

“De când are Moş Crăciun vacanţă?”

Titlul mare, boldat, de pe prima pagină a ziarului îmi comunica pe scurt ştirea care şocase milioane de oameni în ultimele 48 de ore. Întregul articol era plin cu interjecţii, relatări furioase şi povestiri mai mult sau mai puţin plăcute. Trebuie să recunosc că era scris  într-un stil foarte convingător.  Pe pagina următoare erau înfăţişate 10 poze cu oamenii care protestează vehement  împotriva noutăţii. O doamnă îmbrăcată ca la Polul Nord ţine în mână o banderolă cu „Arestaţi-l pe Moş!” şi ţipă cât o ţine gura. Mai jos, doi bătrânei cu bastonelele ridicate şi paltoane groase argumentează de mama focului cu doi jurnlişti, ţinând de mână o fetiţă firavă, cu pistrui presăraţi pe faţa ei micuţă. Biata fetiţă! Nu pare deloc interesată de gălăgia care se face în jurul ei, dar în ochi i se poate citi tristeţea. Continui să privesc pozele. Oameni supăraţi, ba nu, furioşi, se plâng, discută, ţipă şi îşi cer drepturile. Toată lumea îl condamnă pe acel trădător care i-a făcut pe copii să plângă şi să fie trişti. Mă mir cum mai poate pământul să suporte pe cineva cu o asemenea răutate.

          Ei bine, eu nu sunt deloc uimit. De fapt, mi se pare chiar firesc, şi asta dintr-un singur motiv: eu sunt Moş Crăciun.

          După ce v-am lăsat să murmuraţi şi să mormăiţi, vă pot spune. Da, dragi copii, eu sunt Moşul care de sute de ani duce cadouri tuturor copiilor, căţărat într-o sanie zburătoare trasă de opt reni (tot zburători, bineînţeles). Încântat de cunoştinţă!

          Şi ţin să vă informez că ceea ce aţi văzut scris mai sus nu este nicidecum o minciună sau o glumă proastă, ci doar purul adevăr. Am decis să-mi iau o vacanţă prelungită secolul ăsta.

          Staţi, staţi, staţi, nu începeţi să judecaţi înainte să ştiţi despre ce vorbesc. Poate că după ce îmi veţi asculta povestea, mă veţi înţelege şi chiar îmi veţi da dreptate. Nu va fi prea greu, credeţi-mă!

          Să o luăm cu începutul. Tuturor le place să-şi imagineze că Moş Crăciun după o călătorie de 25 de ore de la  Polul Nord apare în casele voastre fresh, curat, cu obrajii roşii, vesel şi fericit. Ei bine, acum câţiva ani eram atât de obosit că mai aveam puţin şi cădeam într-unul din paturile din a mia două suta treizeci şi şasea casă la care trebuia să livrez cadourile. Şi când mai pui că toate acele ore petrecute în sanie am stat cocoţat pe roţile unei maşini cu telecomandă, totul devine şi mai sumbru. A da, aici vroiam să ajung. Oameni buni, cum vă aşteptaţi să pot face rost de toate cadourile pe care voi le scrieţi în listele alea interminabile, pe care uneori obosesc să le citesc numai până la jumătate? Păi mi-ar trebui de vreo trei ori mai mulţi elfi şi milioane de kilograme de materiale în plus. Ce, voi credeţi că eu am resurse inepuizabile? Iar în ultimii ani sania a fost atât de plină că mi-era frică la fiecare două secunde că o să se dărâme cu cadouri cu tot. Nu mai pun că şi eu puteam să mă aleg cu un picior rupt sau câteva coaste frânte.

          Apoi mai sunt renii. Da, drăguţi, frumoşi, adorabili…până ajungi să stai cu ei. Renii sunt foarte folositori, nu zic nu, dar uneori sunt mai răsfăţaţi ca nişte copii. Păi dacă îi apucă o răceală, atunci trai, neneacă. Dă-i cu doctorii, ceaiuri, plângăreli, bomboane. Nu pot face nimic până nu se recuperează complet. Aşa că dacă ţi se îmbolnăveşte unul în preajma Crăciunului, şansele tale de a livra toate cadourile se micşorează simţitor. De fapt, chiar mă gândeam să-i schimb cu altceva. Ce-aţi zice de nişte roboţi zburători? Că tot au apărut atâţia în ultimul deceniu. Sau poate ar trebui să schimb întregul decor. Ce-ar fi să cumpăr un avion cu reacţie sau un BMW zburător uriaş? Adică, la urma urmei toată lumea îşi schimbă maşina la fiecare 3 ani, unii poate chiar mai devreme. Atunci eu de ce trebuie să călătoresc într-o sanie care împlineşte peste trei luni 1986 de ani? N-am ce zice, e doar cu 45 de ani mai tânără ca mine. Adică după atâţia ani de muncă devotată, mă aşteptam că măcar cineva o să se gândească să-mi trimită şi mie o sanie nouă, sau o maşină, sau un elicopter. În fine, ceva de genul ăsta.

          Să trecem la următoarea problemă. Hornurile şi şemineele, sau cum le zice mai nou? A,da! Caloriferele. Păi una e să treci printr-o gaură imensă, în care avem loc şi eu şi sacul, şi alta prin cutiile alea albe şi fierbinţi. Deci, întrebarea cea mare e pe unde voi intra eu în casele voastre să vă las cadourile? Vă las pe voi să vă gândiţi, pentru că eu unul m-am săturat să caut soluţii şi să inventez metode hazlii pentru a livra pachetele. A, nu că şemineele alea umplute cu cărbuni şi praf erau mult mai bune, dar erau cel puţin o soluţie la îndemână.

          Deci, aici se termină cam toate problemele principale pe care le-am avut de-a lungul secolelor cu cadourile. Întrebări?

          Vă pot citi în privirea nedumerită întrebarea pe care nu îndrăzniţi să mi-o puneţi:

          „Bine, Moşule, dar tu faci asta de când te ştii. Menirea ta e să-i faci pe copii fericiţi, şi până acum a fost în regulă. Caloriferele au apărut cu vreo 20 de ani în urmă, renii au fost întotdeauna răsfăţaţi, sania e veche de mult timp iar tu întotdeauna a trebuit să livrezi milioane de cadouri într-o singură noapte. De ce acum ar fi diferit?”

          Pentru că s-au întâmplat multe lucruri în ultimul timp care m-au pus pe gânduri. Nu ştiu dacă voi ştiaţi că sunt abonat la mai toate revistele din lume (păi la câte scrisori mi s-au trimis în milioane de limbi şi dialecte, am fost nevoit să învăţ cam toate limbile). Chiar dacă sunt izolat de restul lumii, îmi place să fiu la curent cu tot ce se întâmplă. Mai ales că în perioada Sărbătorilor de Iarnă, apar o mulţime de lucruri despre mine, pe care sunt foarte curios să le citesc. Probabil vă aşteptaţi să mă simt onorat din cauza asta. Ei bine, nu sunt deloc. Să vedeţi şi de ce. Începem cu revista „The new World”. O copertă cât se poate de atrăgătoare, nu zic nu. Case, maşini, decoraţiuni, aha, aici era. Pagina 22. „Moş Crăciun, de unde vii?” Păi cum de unde vin? Nici atâta curiozitate n-aţi avut să aflaţi? Trebuie să vă daţi cu presupusul? Pentru ultima dată, adresa mea este: Antarctica, strada Fulgilor, nr. 45, Cod Poştal 874398. Mulţumiţi?

          Atunci trecem mai departe. „Moş Crăciun: unul dintre cele mai populare obiceiuri de Crăciun”. Auzi, „unul din obiceiuri”. Măi, fraţilor, păi dacă nu era „obiceiul” ăsta, cine vă mai aducea vouă cadourile pe care vi le doriţi atât? Nici măcar atâta consideraţie n-aveţi?

          OK. Lăsăm revista asta. Trecem la alta. “Bonjour!” Drăguţ nume. Răsfoiesc. Pagina 12.  Titlul mare, roşu îţi ia privirile: „Cine n-ar vrea să fie Moş Crăciun?”. Ha! Ha! Ha! Cred că jurnaliştii au greşit când au dat la tipărit. Mai degrabă: „Cine ar vrea să fie Moş Crăciun?” Să trebuiască să fii veşnic la dispoziţia copiilor şi a părinţilor lor, să n-ai vacanţă niciodată, să munceşti într-o noapte cât alţii într-o lună, să suporţi frigul şi oboseala şi să verifici miliarde de cadouri plus lucrul la ele. Ei, acum mă mai invidiaţi aşa de mult? Probabil că voi credeţi că e suficient să apari pe cărţi poştale şi felicitări de Crăciun şi să se facă câteva filme despre tine, care în majoritatea cazurilor nici măcar nu sunt adevărate ca să fii fericit. Dar uneori toate astea nu sunt suficiente ca să te încălzească. Uneori e nevoie şi de apreciere şi dragoste, lucruri de care n-am prea avut parte în ultimul timp. Am primit câteva scrisori care de departe nu transmiteau apreciere. Le-am păstrat doar ca să am convingerea că fac ceea ce trebuie renunţând la cariera de Moş Crăciun. Să-ţi citesc una dintre ele. Începutul nu sună deloc promiţător: „Moş Crăciune, când ai de gând să începi să slăbeşti? Cred că nu e deloc bine că mănânci atât de mult, mai ales că anul ăsta familia noastră a cumpărat un nou şemineu. E mult mai subţire ca cel de anul trecut. Probabil că nu vei reuşi să treci prin el având greutatea de acum, iar eu nici nu mă gândesc să rămân fără cadouri anul acesta. Ajungând la cadouri, vreau să primesc (pe  puţin 54 de jucării şi aparatură electronică) O, da! Revenind la începutul scrisorii, cred că ar fi bine să începi să renunţi la dulciuri, lactate şi pâine şi să urmezi un program de exerciţii fizice. Te va ajuta! Amelia, 14 ani

          Ei, acum ce mai zici? Ţi-ai mai dori să faci fericită o persoană atât de egoistă? Şi apoi, de unde ştie ea cât mănânc eu şi câte exerciţii fac? Când aveam 30 de ani obişnuiam să alerg 10 kilometri pe zi şi chiar şi acum mai ţin o dietă zilnică. În plus, nu pot arăta ca un top-model. Eu nu merg la saună şi nici nu mă aşez din două în două ore pe cântar. În plus, am una din cele mai importante sarcini din lume, şi n-o pot duce la bun sfârşit dacă sunt sfrijit.

          A doua scrisoare: „Dragă Moş Crăciune, am avut câteva probleme cu cadourile de anul trecut.” Ce frumos sună! Nici o introducere, nici o mulţumire, nimic. Cred că aş vrea să o cunosc pe profesoara ei de literatură. „Ai omis ultimele 5 obiecte de pe lista mea”. Cred şi eu, dacă avea 5 kilometri. Păi voi cereţi jucării de parcă aş avea o sanie personală pentru fiecare dintre voi. Şi apoi, i-am trimis o mulţime de cadouri. În loc să fie mulţumitoare pentru ceea ce a primit, ea e supărată că n-a primit acele obiecte de care probabil nici nu avea nevoie. „Aşa că eu cred că cel mai bine ar fi să mi le aduci anul acesta, împreună cu cele pe care le-am trecut pe listă, mai jos. Şi ai grijă să nu mai omiţi şi altceva. Cornelia, 11 ani”

          Acum începeţi să mai înţelegeţi?

          Următoarea scrisoare. „Moş Crăciun, cum rămâne cu scuterul pe care ţi l-am cerut? Florin, 12ani” Stop! Stop! Stop! Un scuter?! Dar unde te aşteptai să-l pun ca să ţi-l aduc? Ştiu că în scrisoarea precedentă mi-ai scris şi modelul şi culoarea pe care trebuie să-l aibă scuterul, până şi preţul, dar îmi pare rău să te informez că noi nu cumpărăm jucării, le fabricăm. Şi nu prea văd de ce ai avea nevoie de un scuter la vârsta asta. Poliţia ar emite un mandat de arestare pe numele meu dacă ţi l-aş aduce.

          Ei, mai poate cineva să-mi comenteze decizia după ce v-am citit asta?

          Şi lucrurile nu se termină aici. Credeam că e o tradiţie ca Moşului să i se lase o farfurie cu prăjituri şi un pahar cu lapte pe masa din bucătărie. Cum credeţi că m-am simţit anul trecut când i-am adus cadourile unei fetiţe care-mi scrisese o listă interminabilă de Crăciun, eram mort de foame şi n-am găsit nici o gustare?  Trist şi neimportant.

          Deci, iată-mă aici. Îmbrăcat cu un costum de călătorie (verde, nu roşu), cu geamantanul făcut, cu gustarea pregătită în cuptor şi pregătit de plecare. Pentru prima dată în viaţa mea plec în vacanţă. Mă voi bucura de viaţă ca orice persoană normală, şi poate că înotând în apele scânteietoare ale Mediteranei, voi uita de experienţele neplăcute de care am avut parte în ultimul timp. O, da! Am decis că-i voi lua şi pe elfi cu mine, pentru că şi ei au nevoie de o vacanţă, săracii, după atâta muncă. Îl voi lua şi pe Rudolf cu mine. Voi călători în San Francisco, voi merge la Paris apoi…….Ce e asta? Cine sună la uşă? Să mergem să verificăm!. O, e Peter, poştaşul! Ce-o fi căutând aici la ora asta? „V-am mai adus nişte scrisori, domnule”, îmi spune el zâmbind. „Ăăăăă, păi bine! Poţi să mi le dai!” Tânărul trânti un sac plin la picioarele mele. O, super! Şi pe astea unde o să le mai pun? Îi mulţumesc cu jumătate de gură şi târăsc sacul în casă.

          Sunt peste 200 de scrisori. Ce să fac, n-am timp să le citesc pe toate înainte să plec! Atunci nu voi citi decât câteva iar pe restul le încui în sertar. La ce bun dacă tot nu mai vreau să fiu Moş Crăciun? Deschid una la întâmplare. „Dragă Moş Crăciune, îmi pare rău că ai decis să nu mai fii Moş Crăciun şi anul acesta. Va fi greu fără tine, dar n-avem ce face. E vina noastră că tu nu mai vrei să fii printre noi. Am fost nemulţumitori şi nu am apreciat munca pe care o faci. Ai luat decizia corectă. Oricine în locul tău ar fi făcut acelaşi lucru. Ai tot dreptul să-ţi doreşti o vacanţă şi să iei o pauză după toţi aceşti ani. Nu te putem judeca pentru asta. Dar vreau să-ţi spun un lucru pe care sper c-o să ţi-l aminteşti când vei înota în Mediterană sau când vei admira Turnul Eiffel, cele mai frumoase amintiri pe care le am de Crăciun sunt legate de tine, de prezenţa ta şi de misterul pe care îl lăsai în urmă când plecai, iar dacă alegi să te întorci, eu, prietenii şi familia mea vom fi întotdeauna acolo, aşteptându-te. Te iubim! Olguţa”

          Ca să nu lăcrimez, deschid o altă scrisoare. Unii copii mă roagă să nu schimb sania şi renii, alţii îmi promit că nu vor uita să lase gustări, alţii se oferă să vină în Antarctica şi să devină elfi ca să pot trimite toate cadourile la timp, alţii îmi realatează întâmplări frumoase de Crăciun, întâmplări în care eu joc rolul principal şi toţi mă roagă acelaşi lucru…să nu plec. „Nimic n-ar mai fi la fel fără tine”, îmi scrie o fetiţă din Egipt. Tatăl unui copil îmi promite că va trimite muncitori să repare sania sau să construiască una nouă, explicându-mi că n-ar mai fi nici un farmec dacă schimb sania cu un avion (de parcă eu nu ştiam). Iar pe fundul sacului găsesc un ziar. Ultimul ziar apărut pe piaţă în New York. Titlul mare, pare strigătul unui copil, doar multiplicat de mii de ori: „Moş Crăciun, ne e dor de tine!”

          Probabil că am pierdut deja avionul, dar nu-mi mai pasă. Acum ştiu care e rolul şi menirea mea. Să-i fac pe copii fericiţi. Să aduc zâmbete acolo unde de obicei nu apar, să transform o noapte obişnuită în una magică, să alin vise să fiu un personaj învăluit în mister, un prieten pe care nu l-ai văzut niciodată, dar ştii sigur că există. Îmi voi duce misiunea la capăt, cu sau fără nemulţumiţi ca Amelia, Cornelia şi Florin. Voi fi ceea ce am fost făcut să fiu. Elfilor, ce-ar fi să deschidem atelierul ăla şi să ne apucăm de treabă. În fond, nu mai avem decât şapte luni. Rudolf! Mergeţi după materiale. Vom mai avea nevoie. Iar eu mă voi apuca să citesc scrisorile (care sper că anul ăsta nu vor mai fi la fel de lungi) şi  voi începe să fabric jucăriile, şi… O,da! Cât despre voi, ne vom întâlni de Crăciun. Credeţi-mă că voi veni! N-aş pierde Crăciunul ăsta pentru nimic în lume.

 

Decorează-ţi casa de sărbători!

 

Crăciunul a început să-şi facă simţită prezenţa pretutindeni în jurul nostru. Nu trebuie decât să-ţi pui căciula şi fularul şi să faci câţiva paşi afară. Îl vei întâlni în luminiţele fluorescente de la brutărie, în aburul cu aromă de scorţişoară al cozonacilor, în verdeaţa brazilor, în obrajii roşii ai Moşi Crăciunilor de pe stradă şi lista ar putea continua la nesfârşit.

Dar chiar e nevoie să ieşi din casă ca să poţi simţi Crăciunul? De ce n-ar putea deveni chiar casa ta acel loc în care aromele Sărbătorilor de Iarnă îşi dau întâlnire pentru a alcătui decorul perfect?

Dacă îţi doreşti să faci o schimbare, aruncă un ochi pe sfaturile de mai jos iar dacă îţi plac, pune-le în practică. 

Sărbători fericite!

 

1.O coroniţă de brad poate transforma orice uşă într-o urare de “Bun venit”. Împodobeşte-o cu globuleţe şi alte mici decoraţiuni iar la sfârşit adaugă o fundă mare, roşie, în partea din sus a coroniţei. După ce ai agăţat-o pe uşa de la intrare, pune în centrul crengilor de brad un ursuleţ de pluş. Va da un aer hazliu şi           … continuare in revista.

Visul bradului de Crăciun

 

            În fiecare an când îl văd îmi pun o singură întrebare: „Ce ar fi Crăciunul fără el?”

            Cea mai frumoasă parte din zilele dinaintea Crăciunului pentru mulţi copii nu este pregătirea mâncării sau scrisorile către Moş Crăciun, ci cumpărarea bradului. Culoarea lui verde şi mirosul proaspăt de pădure ne readuc energia şi înfloresc zâmbete senine pe feţele tuturor. Apoi urmează scoaterea globurilor şi a betelii din cutiile unde s-au odihnit pentru 12 luni, şi toată familia se adună în jurul bradului râzând, înghiontindu-se şi vorbind, în timp ce crengile bradului devin din ce în ce mai grele şi mai colorate.

            Iar în timp ce toată lumea se învârte voioasă în jurul lui, poţi simţi cum bradul zâmbeşte, pentru că ştie că şi-a îndeplinit scopul. Să-i facă pe oameni fericiţi, să ne readucă în lumea magică a naturii şi să ne amintească cât de frumos e Crăciunul.

            Şi mai mult de atât, ca să ne facă să ne gândim la originalitatea celor care au venit cu ideea de a împodobi un pom cu frunză verde pe timpul Sărbătorilor de Iarnă. Cine erau ei?

           

Folosirea bradului, copacul veşnic verde, era un obicei al egiptenilor din Antichitate, al chinezilor şi al evreilor, pentru a simboliza viaţa eternă. Scandinavii îşi decorau casele cu brazi pentru a speria spiritele rele.

 

Cu timpul, semnificaţia s-a modificat, bradul fiind folosit de către germani pentru cu totul alt motiv.

            Propteaua unui joc medieval popular despre Adam şi Eva era un brad cu mere, care reprezenta Pomul din Grădina Edenului. Germanii aşezau „pomul paradisului” în casele lor pe… (continuare in revista de Craciun) 

Crăciunul imperfect

 

Cine poate descrie Crăciunul perfect? Daţi-mi puţin timp ca să iau o hârtie şi un pix, apoi puteţi începe. 1…2….3…acum! Munţi de cadouri, bun, excursii cu sania, brazi împodobiţi, mâncăruri favorite, scenete de Crăciun, mers cu colindul. OK. Cred că e suficient. Am văzut unde bat gândurile voastre.

Dar câţi dintre voi ar putea descrie Crăciunul….imperfect? Adică acel Crăciun în care nu ai nimic din cele amintite mai sus şi mult mai multe. Aţi rămas fără cuvinte, nu? Crăciunul nu se presupune să fie sărăcăcios sau trist. Ne pregătim pentru acest eveniment încă din noiembrie; doar de aceea facem liste de cadouri, cumpărăm haine noi şi stabilim petreceri cu familia. Ca să avem un Crăciun cât mai perfect, ca pentru o săptămână a anului să ne bucurăm din plin de familie şi de timpul liber pe care îl avem. Iar alţii au fost şi mai rapizi ca noi. Ce zici de proprietarii magazinelor şi a marilor firme? Ei au început cu aranjatul vitrinelor şi împodobirea holurilor încă din octombrie. Iar părinţii ne-au întrebat ce vrem de Crăciun încă de la începutul toamnei. Da, Crăciunul e o sărbătoare aşteptată, planificată şi foarte iubită. Atunci, cum ar putea avea cineva Crăciunul „imperfect”?  

Minnie, o fetiţă de 11 ani care a trăit în mijlocul marii crize economice din1932 vă poate contrazice. Iarna în care tatăl ei a rămas fără slujbă, perioada în care se serveau mâncăruri care nu se aflau pe lista de preferinţe a nici unuia dintre copii, o verişoară orfană care stătea la ei pentru o perioadă nelimitată de timp, profesorii neînţelegători, extenuarea mamei, oamenii disperaţi, visele distruse şi cea din urmă şi cea mai grea, plecarea tatălui ei de acasă. Şi toate astea cu câteva zile înainte de Crăciun. Va rămâne speranţa lui Minnie trează, va putea ea să lupte cu teama care o cuprinde încetul cu încetul, ameninţând să o sufoce? Şi întrebarea din capul ei va primi răspuns: anul acesta, va fi oare Crăciun?

continuare in revista…